Pescarul

joi, 1 aprilie 2010

Despre păianjeni... dar nu numai

Ştiaţi că?


Păianjenii  nu au stomac. Ei îşi injectează sucurile gastrice în prada pe care o prind.

            Printr-o serie de orificii minuscule, păianjenul injectează în insecta prinsă în plasa lui sucurile sale digestive; în trupul acesteia organele, nervii şi ţesuturile sunt descompuse, dizolvate şi transformate într-o supă călduţă. Această supă este apoi sorbită – exact aşa cum cei mai mulţi dintre noi „sorbim” sufletele unii altora după ce le-am „gătit” în diverse „enzime”: vinovăţie, umilinţă, subiectivisme sau în cruzimea iubirii – ca o combinaţie acidă plăcută. Iar unii dintre noi sunt atât de îndemânatici în folosirea cuvântului  „subcutanat” încât iubiţii noştri continuă să stea şi să zâmbească, de parcă ar mai fi încă în viaţă. Însă dovada faptului că i-am mâncat se găseşte tocmai în grăsimea noastră.



Majoritatea păianjenilor îşi depun ouăle şi le părăsesc, dar există şi altfel de specii. Iată una care rămâne lângă ouăle sale:
            Prin sutele de ouă pe care şi le adună în spinare ea pare un fel de gogoaşă greţoasă, boţită şi umflată. Dar aşa este dragostea: ea îl urâţeşte pe cel care iubeşte.
            Când puii se nasc, ea îi hrăneşte; sucurile ei înmoaie carnea pentru făpturile lor micuţe. Şi totuşi această grijă, specifică fetelor bătrâne, nu-i aduce un nume mai presus de orice nume. Multe mame îşi îngrijesc copiii; lucrul acesta este normal. Ceea ce îl uimeşte pe privitor şi îl face să vadă cerul într-un lucru minuscul este cina cea din urmă pe care ea o are pregătită în caz de nevoie…
            Uneori hrana se împuţinează şi, oricât de mare ar fi pânza, ea nu poate să prindă insectele care nu există. Uneori apare o scurtă perioadă de foamete pentru mamă şi păianjenii ei. Atunci ei flămânzesc şi ar putea să moară dacă nu mănâncă.
            Dar apoi, de bună voie, ea înfăptuieşte un act unic în rândul făpturilor vii.
            Această „fată bătrână” eliberează sucurile gastrice în propriul ei corp. Puii alergă prin abdomenul ei în timp ce ea stă liniştită, digerând nu trupul altuia, ci propriul ei trup, distrugând organele sale care altădată o ţineau în viaţă, până când în cele din urmă viaţa i se stinge.
            Moare.
            Ea se transformă în stomac pentru puii ei, devenind ea însăşi hrana lor.
            Isus le-a zis celor care stăteau împrejurul Său: Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea vie care coboară din cer; dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va avea viaţă veşnică; şi pâinea pe care o dau pentru viaţa lumii este trupul Meu.
            Luaţi mâncaţi.
            El a fost altfel decât oricare dintre noi: a fost „gătit” pe cruce.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu